Gargantua şi Pantagruel. Mănîncă, bea şi fii vesel! Fiindcă nu se ştie.

de Cristian Teodorescu acum 8 ani

Rabelais era medic respectat şi protejat cînd s-a apucat să scrie romanele sale cu uriaşi. Nu-şi luase încă doctoratul la Montpellier, dar era medicul personal al unui cardinal şi-şi făcuse un nume printre umanişti. Ştia latină, greacă şi studiase cam tot ce se putea studia în primele decenii ale secolului 16. În loc să-şi vadă frumuşel de medicina lui şi de traducerile din părinţii medicinii mai scotea şi almanahuri pentru vulg, plus traduceri din autori subţiri pentru intelectualii neştiutori de greacă ai vremii. 

Deşi avea protectori suspuşi, în 1532 a găsit mai prudent să publice sub pseudonimul Alcofribas Nasier, anagramă a numelui său, François Rabelais, Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua. Bănuia că Pantagruel îl va strica şi cu Sorbona şi cu Biserica, ceea ce s-a şi întîmplat, aşa că şi-a luat tălpăşiţa din Franţa, pentru un timp. Dacă ar fi fost un om mai temător s-ar fi mulţumit cu acest volum care i-a adus o popularitate peste aşteptări. Medicul nu se lasă însă şi doi ani mai tîrziu publică Viaţa prea înfricoşătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel în care îi ia şi mai rău în tărbacă pe „sorboncălăi" şi pe călugări. Aversiunea faţă de călugări i se trăgea de la experienţele sale de novice într-o mănăstire. Dar ca să apară cartea şi pentru a se pune la adăpost de eventualele represalii Rabelais primeşte încuviinţare din partea regelui Francisc I însuşi. După moartea regelui însă, Rabelais se trezeşte că şi reprezentanţii Stărilor Generale - Parlamentul de atunci - l-au luat în ochi de rău şi-i interzic să publice continuarea seriei sale despre Gargantua şi Pantagruel. Ce-i drept, că şi spiritele pioase ale vremii aveau dreptate. Rabelais nu se mulţumea să-şi bată joc de călugări şi de învăţaţii de la Sorbona. Îşi mai şi împodobea romanele cu vorbe şi ziceri fără perdea pe care nu le gustau decît prostimea şi nobilii fără prejudecăţi. Medicul cu reputaţie de mare vindecător şi scriitorul care, împreună cu Cervantes, a pus piatra de temelie a artei romanului şi care a îmbogăţit ca nimeni altul pînă atunci şi ca puţini alţii după el limba franceză, a murit, se pare în 1553, la Paris. Testamentul său suna astfel: „N-am nimic, am o mulţime de datorii. Restul las săracilor." Iar ultimele cuvinte care i se atribuie sînt „Mă duc să caut un mare Poate!" 

Citeşte restul articolului aici.