Extazul Cititorului Care S-A Dat Cu Capul De Pereţi

de Admin acum 8 ani

În sfârşit, am reuşit să mă apuc de Le Clezio, la a patra tentativă! Am încercat odată cu "Potopul" şi m-am oprit la pagina 6, am încercat a doua oară şi m-am oprit la pagina 68, am încercat a treia oară cu "Proces verbal" şi am zis "fire-ar ai naibii toţi nobelizatorii ăia din comitetul de nobelizare a scriitorilor, că sunt nişte snobi, cum naiba să premiezi pe cineva de necitit ca tipul ăsta"? Că are o scriitură claustrofobică de-a binelea, uneori nu înţelegi ce acţiuni sau obiecte descrie dar îţi este clar că toate se reped către tine cu intenţii neprietenoase.

Cum însă câteodată aş putea da meditaţii catârilor în materie de încăpăţânare, am perseverat cu "Potopul" şi acum descopăr cu încântare că, odată ce mi-a trecut accesul de claustrofobie şi cel de enervare faţă de o scriitură în mod atât de evident căutată - eu nu cred că poţi scrie în mod natural aşa, nu poţi să pui pana pe hârtie şi să îţi iasă aşa ceva fără premeditare - ei, bine, descopăr că de fapt îmi place, aşa cum îţi place un joc complicat când mai dibuieşti vreo strategie şi mai treci de o etapă.

Ce m-a făcut să perseverez a fost apariţia, în mijlocul a ceea ce mi se părea o scriitură imposibilă, a unor crâmpeie de frază de o frumuseţe sălbatică, precum: "oraşul, cu faţa la orizonturile blocate, se învârtea în jurul lui ca un rinocer lovit în inimă" sau "o singură scânteie, ţâşnită dintr-o sticlă pisată pe trotuar (...) se reflecta ca o minune pe un spaţiu vecin cu infinitul, aproape cu violenţa a trei sori". Ca urmare, într-un interval de numai o oră am trecut de la iritare la încântare, unde mă aflu şi acum.

Citeşte restul articolului aici.