Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

de Adriana Gionea acum 9 ani

Frământările unei inimi ca cea a contesei d’Orgel sunt din alte timpuri? Aceste prime cuvinte ale romanului Bal la contele d’Orgel promit o poveste de iubire desuetă. Îţi şi imaginezi întâlniri clandestine sau vinovăţii inutile declanşate de ocheade nevinovate, dar amplificate de fantezii inflamabile şi aşteptări nerealiste, cu femei închistate, ajunse victimele unor dandy fără scrupule. Dacă mai adaugi şi detaliul ispititor care aminteşte de înrudirea protagonistei cu marea iubire a lui Napoleon – Josephine, apoi introduci un soţ infidel, la rândul său cu strămoşi iluştri, care ajunge să fie înşelat de soţia neglijată cu tânărul abia intrat în viaţă, luat sub aripa lui protectoare, ai fi tentat să te aştepţi la povestea clasică a triunghiului amoros din vremurile conduse de nobili şi de burghezii ce doreau să le intre în graţii. Dar, în locul unui roman de mari dimensiuni, în care intrigile sunt alimentate de arbori genealogici stufoşi, ai o naraţiune minimalistă. Înfruntările şi marile scene dramatice sunt amânate, iar implicaţiile triunghiului amoros şi ale trădărilor încap în mai puţin de 150 de pagini.

 

Ce-i drept, nici aristocraţii francezi de la începutul secolului XX nu mai sunt ce au fost odată, şi nici Raymond Radiguet, copilul teribil al anilor ’20, când avangarda începea să-şi facă de cap, nu avea chef de complicaţii baroce. Lăsase de-o parte arabescurile sentimentale copleşitoare, tragicele conflicte morale sau monumentalismele calofile, menite să-i asigure gloria postumă a conformiştilor odată sacrificat acel curaj de a-şi găsi propriul drum. Radiguet alegea în schimb să dilate stările personajelor şi ritualurile ce trasnformă într-un spectacol ridicol şi absurd (dar fascinant, în acelaşi timp) viaţa cotidiană a unor aristocraţi ce au supravieţuit acelui fin de siecle ce nu prevestea nimic bun pentru tradiţii şi nici pentru legitimitatea bazată de genealogiile de soi.

 

La suprafaţă, Bal la contele d’Orgel este un roman despre un aristocrat ce înşela din datoria faţă de frivolitatea recomandată oricărui bărbat de viţă nobila, care făcea din risipă o artă a senzualităţii virile, şi care îşi redescoperea nevasta după ce aceasta începea să fie interesată de prietenul său cel mai bun. Mai vorbeşte şi despre virtuţile unei iubiri imposibile şi despre superficialitatea reacţiilor emoţionale, pe care o situează între patologic şi caricatura satirică. Dacă preferi să acorzi o mai mare importanţă epocii în care a fost scris un anumit roman decât poveştii în sine, vei descoperi o perspectivă modernă, deghizată în lumea unor personaje din alte secole, tributare unor tradiţii rigide. Radiguet conservă perfect imaginea vechii aristocraţii, dar îi priveşte manierele demodate în contextul trecerii de la convenţionalul etichetei îndelung exersate la tendinţele avangardiştilor de a sabota orice tradiţie din interior, dându-le unor maniere elegante aerul comic-aberant al unui ritual deposedat de sens.

 

În cazul soţilor d’Orgel, care se redescoperă prin intervenţia unui amantlâc, trecerea de la tradiţie la modernitate se face prin escapadele începute în saloanele de dans improvizate în locurile părăsite de la periferia Parisului, dându-le celor din lumea bună aerul unor conservatori dornici să imite nişte hipsteri interbelici, şi prin renunţarea la atitudinea prevăzătoare faţă de trăirile amoroase puternice. Eticheta le recomandă o discreţie şi în relaţiile de cuplu, în discuţiile tete a tete, pentru a le interzice vulgaritatea reacţiilor nesăbuite puse pe seama îndrăgostirii (deşi fiecare tânjea după vigoarea pasiunii), încât îţi dau impresia că vor să păstreze o etichetă până şi atunci când îşi mărturisesc emoţiile secrete în surdina unui monolog. Dar apariţia unui tânăr luat sub aripa protectoare a contelui topeşte artificialul şi face din respectarea etichetei vechi de secole un pretext pentru o deviere a unei poveşti previzibile cu tentă patetică spre zona unei abordări avangardiste, în ton cu nevoia artiştilor interbelici de a denunţa valorile convenţionale şi ceremonialul burghez, căruia îi dau o notă aberantă.

 

Citește în continuare aici.