Sunt Mary Iris Malone şi nu sunt bine.

acum 1 an

Capitolul 13

Totul sună mai bine pe vinil

 
 
 
— Scuză-mă, nu ştii cât e ceasul?
Ridic privirea din jurnal şi aproape cad pe spate. Străinul are o monosprânceană, mustaţă stufoasă, acnee severă, ochelari ca nişte funduri de sifon şi buzele brăzdate de crăpături.
Atât. De multe. Lucruri.
Vomit puţin, înghit la loc.
— Iartă-mă, eu doar... „nu ştiu ce trăsătură facială să-ţi evit...“ Clipesc, înghit, pe urmă spun ce am de spus.
— Da, zic, şi scot mobilul din rucsac. Aproape unu.
Pleacă şi mă lasă holbându-mă la telefon. Douăzeci şi opt de apeluri ratate. Douăzeci şi şase de la Kathy. Două de la tata.
„Bravo!“
Un coş de gunoi de lângă banca mea îmi face cu ochiul.
Aş putea pur şi simplu să arunc porcăria asta acolo, să scap de Stevie Wonder şi de molozul lui sonor o dată pentru totdeauna. Bag în silă telefonul în rucsac, împreună cu jurnalul cu omuleţ din linii pe copertă, apoi mă-ndrept spre ghişeul de bilete şi-i întind doamnei voucherul.
— Călătoreşti singură? scheaună ea, mestecând gumă.
De data asta sunt pregătită, m-am înarmat cu o strategie nouă.
— Da, doamnă. Tata mă trimite la Cleveland să locuiesc cu mama. Au divorţat pe la începutul anului, o tragedie de proporţii shakespeariene, iar chestia m-a întors pe dos până aproape să-mi iau zilele – dar acum, pe bune, cum poţi face asta?
Doamna continuă să mestece, absolut neimpresionată.
— Ştiu, ştiu, zic eu dând din cap şi zâmbind, până s-o spuneţi, să ştiţi că m-am gândit şi eu la somnifere, dar câte să iau? La norocul meu, s-ar putea să iau suficiente cât să mă paradesc, dar nu destule ca să-şi facă treaba, înţelegeţi? Rămân condamnată să bântui pe străzile din Cleveland, o puştoaică nefericită cu juma’ de creier, să şoptească lumea când trece pe lângă mine: „Asta-i fata care a dat greş şi să trăiască, şi să moară.“ Aşa că, gata, renunţ la pastile, dar chestia cu maşina pornită în garaj pare promiţătoare, nu credeţi?
Face un balon de gumă cât un grepfrut, îmi ia voucherul, îmi dă biletul.
— Cursa 1677 spre Cleveland, zice ea, pleacă la ora treisprezece treizeci şi doi. Mai ai o jumătate de oră, puştoaico.
— Mulţumesc, zic eu luând biletul. Sunteţi o dulceaţă.
Afară, zona centrală a oraşului zbârnâie de trafic şi de muzică; turişti tineri şi bătrâni viermuiesc în dughene cu cizme, magazine de discuri şi prăvălii cu chitare vintage, încercând să prindă vreunul dintre chilipirurile de Ziua Muncii. Trupe live stau ca manechinele în vitrinele a zeci de magazine, trăgând de corzi în loc să facă reclamă la ceva. Iar localurile cu muzică country, Dumnezeule! Până acum credeam că sunt baruri liniştite, pline de străini cu care n-aş vrea să intru în vorbă. În realitate, sunt baruri insuportabil de zgomotoase, pline de străini cu care n-aş vrea să intru în vorbă. Trec pe lângă unul unde o trupă zbiară ceva despre un cur zdravăn de muiere straşnică şi presupun că o fi imnul lor oficial. Deja mă invidiez pe mine cea de acum cinci minute. Pentru că, dac-ai auzit aşa ceva, nu mai poţi uita niciodată.
De pe partea cealaltă a străzii mă îmbie o statuie în mărime naturală a lui Elvis şi dintr-odată nu mai contează nimic altceva. Înşfac rucsacul şi-mi fac loc cu coatele s-o văd mai de-aproape. E destul de tristă, de fapt, deşi nu în trutotul nerealistă. În orice caz, păru-i arată bine.
Coafura din perioada de la sfârşit. Şi atunci îmi trece prin cap că mamei i-ar fi plăcut asta. Indiferent cât de imperfect a fost călătoria până acum, m-am oprit şi la Graceland, şi la Nashville, două oraşe sinonime cu Cash şi cu Regele Elvis.
Ăsta-i un semn bun. Trebuie să fie.
Mă uit din nou în jur şi îmi agăţ degetele mari de buzunarele blugilor. Fluier, zâmbesc, îmi iau faţa de proastă. Daţi-mi pălăriile voastre, cântăreţi de country, daţi-mi cizmele şi cururile voastre generoase! Eu sunt Mary Iris Malone, turistă de ocazie!
În spatele statuii văd un loc numit Hat Shoppe1. Pun la bătaie toată încăpăţânarea tip Malone şi păşesc înăuntru. Podelele sunt din lemn, oamenii vorbesc tare, iar muzica nu ştiu ce e... Prima pălărie la care ajung are pete negre şi albe. O iau şi, de curiozitate, citesc eticheta din interior: CONFECŢIONATĂ DIN PIELE DE VACĂ AUTENTICĂ. Fantastic de scârbos!
Respir adânc.
Îmi pun pălăria pe cap.
Mă uit în oglindă.
O pun la loc.
Ies afară.
Dacă mă întrebi pe mine, asta nu s-a întâmplat.
Petrec următoarele nouăzeci de secunde într-un Boot Shoppe2 vecin, apoi mai mult de zece minute într-un magazine de discuri. (Ăsta-i SHOP. Pe bune. Nu-i greu. De fapt, e cu două litere mai scurt.) Vinilurile pe care le-a mai iubit cineva înainte sunt o slăbiciune moştenită de la mama. Am avut picup înainte să ajungă colegii mei de clasă la concluzia că e cool. Când şi-au luat şi ei, n-am făcut caz de asta. Totul sună mai bine pe vinil. Nu e o modă. E un fapt.
Sunt gata să cumpăr un exemplar păstrat perfect din Re main in Light3 al celor de la Talking Heads, dar pe urmă îmi spun să n-o fac. Nu se ştie ce cheltuieli mă aşteaptă de aici până la Cleveland. Şi dacă tot veni vorba....
Micul aport de energie pe care mi l-ar fi furnizat burgerul ca un puc l-am folosit în scopuri mult mai importante în timpul Incidentului cu Fierea de la toaletă. Cu alte cuvinte, sunt lihnită. La o tarabă cu taco4 din apropiere command trei carnitas cu supliment de coriandru, pe care le înfulec în timp ce mă întorc în staţia de autobuz. Ajunsă acolo, ţin capul în jos (în eventualitatea că Bărbatul Poncho ar mai fi prin preajmă) şi mă aşez la coada pentru cursa 1677, la poarta B. După câteva minute, coada abia dacă a înaintat un pas. Bag mâna în buzunarul blugilor şi strâng în pumn rujul mamei.
„La naiba!“
Ar fi trebuit să cumpăr discul ăla cu Talking Heads.
Ei tare i-ar mai fi plăcut!
 
 tumblr_nkabsh4mFX1r0yglfo1_1280
2 septembrie – ora 13:32.
Dragă Isabel,
Mama era cel mai fantastic ceas deşteptător din toate timpurile. În toate dimineţile, fără excepţie, trăgea draperiile ca să intre soarele şi spunea de fi ecare dată acelaşi lucru:
— Uită-te în jur, Mary, cu privirea neumbrită de frică.
Pur şi simplu. Era absolut minunat. (Sigur, ideea asta cu privirea neumbrită de nimic avea să capete alt înţeles după Marea Eclipsă Orbitoare, dar atunci nu se punea problema.) Replica asta era un vechi proverb Cherokee 5 pe care i-l spusese mama ei, iar mamei ei i-l spusese mama ei şi tot aşa, până la prima femeie Cherokee care inventase expresia. (Tatăl mamei era britanic, dar mama ei era parţial Cherokee, ceea ce mi se pare un exemplu perfect de ironie a istoriei). Eram atât de mândră de această moştenire genetică, Isabel, încât știi ce-am făcut? Am început să mint în legătură cu proporţia de sânge Cherokee din venele mele. Aveam ceva de genul o şaisprezecime, dar, pe bune, cine nu are măcar atât? Aşa că spuneam că am un sfert. Mi se părea că sună mai autentic. Eram mică, în şcoala generală, aşa că am insistat, cum fac copiii la vârsta aceea. Cu cât eram mai admirată de profesori şi de prieteni, cu atât mă simţeam mai apropiată de strămoşii mei, de rubedenii, de trib. Dar adevărul iese la iveală, cum se spune. În cazul meu, asta a însemnat hohotul nesfârşit de râs al mamei în faţa directorului, când acesta i-a spus că voia să-mi ofere la următoarea serbare şcolară premiul pentru cea mai bună elevă nativ-americană.
Nu-i nevoie să-ţi spun că n-am mai primit niciodată premiul acela. Dar chiar şi azi există momente – mai ales atunci când port vopseaua de război – în care simt de-adevăratelea că-mi curge prin vene sângele acela Cherokee, indiferent în ce proporţie. Aşadar, din acea parte a inimii mele care pompează sânge autentic de indian Cherokee, îţi transmit şi ţie acest îndemn: uită-te în jur, cu privirea neumbrită de frică.
Nu-mi dau seama ce m-a făcut să mă gândesc la toată povestea asta cu indieni. Probabil că toată abundenţa de pălării şi cizme de cowboy pe care am văzut-o azi. O fi corect politic să mă vopsesc? Probabil că nu. DAR SUNT O ŞAISPREZECIME INDIAN CHEROKEE, AŞA CĂ VALEA!
În sfârşit, tocmai mi-am amintit că am o pungă de chipsuri în rucsac, aşa că o să pun punct acestei însemnări cu alt proverb Cherokee de-al mamei.
„Când te-ai născut, ai plâns în timp ce lumea se bucura. Trăieşte-ţi viaţa astfel încât, atunci când vei muri, lumea să plângă în timp ce tu te bucuri.“
Ciudat, când eram copil, nu ştiam niciodată dacă să râd sau să plâng când spunea mama asta. Acum însă, ştiu adevărul. Poţi să râzi şi să plângi. Pentru că înseamnă fundamental acelaşi lucru.

Închei şi semnez,

Mary Malone, şefă de trib

 
tumblr_nkl92pSdwZ1r0yglfo1_1280
Închid jurnalul şi mut zăvorul pe LIBER.
Noul autobuz nu-i nici pe departe aglomerat, aşa că iar am rândul meu de scaune. Ţinând cont de adunătura de excepţie a indivizilor de la bord, ăsta-i un lucru cât se poate de important. Parcă-i o expoziţie de ciudaţi, pe bune. Mă duc cu gândul la timpul pe care l-am petrecut în Sudul profund. Ţinutul ţânţarilor: ghimpele meu din coastă, piatra mea din pantof, otrava mea din vin. Din nefericire, se pare că ghimpele, piatra şi otrava m-au însoţit pe drumul spre nord.
Locul 29B alăptează.
26A a adormit mâncând biscuiţi dintr-o cutie.
24B joacă Battleship cu 24A, cu toate efectele sonore de război.
21D poartă papuci de casă cu Bugs Bunny şi un tricou pe care scrie NU-I PASĂ NIMĂNUI DE BLOGUL TĂU.
19A şi B sunt, probabil, mamă şi fiică, un duo Hispanic minunat. Au adormit rezemându-se una de cealaltă şi arată adorabil. Bun, ele sun în regulă.
Şi... „Să mă ia naiba“, 17C e arătos rău. Cum de nu l-am observat mai devreme? Trec prin dreapta lui, încercând să nu mă holbez. Seamănă cu tipul din Un cântec străbate Lumea6. (Ah, cum îl cheamă?). Dintr-odată, iubitele mele ghete de la donaţii şi hanoracul roşu mi se par o alegere ciudată. Nu sunt în mod cert hainele care să mă pună în valoare. Blugii sunt ca lumea, cred, în ciuda petei de sânge de la genunchi. Dar hanoracul – hmmm. Ar fi trebuit să-mi pun azi dimineaţă vechiul tricoul al mamei cu Led Zeppelin, strâmt exact acolo unde trebuie. De fapt, aş fi putut chiar...
„Ce naiba?“
Ajung la locul meu şi rămân stană de piatră. O pungă de hârtie – maro, subţire, pătrată – e rezemată lângă rucsacul meu. Mă aşez, o iau şi-mi dau seama imediat ce e înăuntru. Am cumpărat destule discuri de vinil ca să-mi dau seama când ţin unul în mână.
Talking Heads, Remain in Light.
Păstrat aproape perfect.
Fiecare gram de sânge îmi urcă în faţă. Ridic capul destul cât să pot trage cu ochiul peste spătarul scaunului din faţă.
Uite-l.
Însuşi ticălosul-de-trol-pervers-cu-mocasini-şi-poncho, cu şase rânduri mai sus, rânjind ca o hienă.
În filmul vieţii mele, sparg discul în două, deschid geamul şi arunc bucăţile pe marginea autostrăzii. Dar cum la autobuzul nostru Greyhound geamurile nu se deschid, trebuie să mă rezum la prima parte. Păcat, mamei îi place David Byrne7, dar n-o să las niciun crâmpei din Bărbatul Poncho să mânjească timpul pe care o să-l petrec cu ea.
Scot discul din copertă şi îl rup în două.
Hiena nu mai rânjeşte.
Mă prăbuşesc în scaun, respir, gândesc, fac ordine. Poate că nu mă urmăreşte. Poate că avem rute similare. Şi atunci, ce să fac, să evit să mă duc la baie? Să petrec tot restul călătoriei uitându-mă peste umăr? Nu-i prea târziu nici să-l denunţ, chiar dacă asta mi-ar sacrifi ca Obiectivul.
„Gândeşte, Malone!“
Arunc resturile discului pe scaunul de lângă mine. Afară, cerul albastru goneşte neclar. Mă uit în gol cu ochiul bun şi mă întreb ce să fac... Am bani. Am minte. Sunt un izvor de intuiţie.
„Atunci, intuieşte odată!“
Scot itinerariul pe care l-am primit odată cu biletul.
Următoarea oprire oficială: Cincinnati.
„Opţiuni.“
Aş putea lua un taxi. Sau... să fac autostopul.
„Bum!“
Da. Ce mod mai bun ca să ajung la mama, membră a breslei europene a autostopiştilor?
„Şterge-o din autobuz!“
Scot din rucsac punga de chipsuri. Sunt calde şi crocante, iar până s-o deschid, m-am hotărât.
Vreau să scap de toate astea. De opririle întâmplătoare, de mirosurile ciudate, de incomoda apropiere a Bărbatului Poncho. La Cincinnati o şterg din autobuz. Măcar voi fi în statul potrivit. Nu-i nici un inconvenient în asta, pe bune, doar că...
Ronţăi şi mă întorc ca să mă uit peste spătarul scaunului.
„Cranţ.“
17C stă la trei rânduri în spatele meu, de cealaltă parte a culoarului, lipeşte un aparat foto digital de geam.
„Cranţ.“
E mai mare decât mine, probabil are peste douăzeci de ani, aşa că nu-i chiar exclus... Să ne căsătorim şi să călă torim prin toată lumea, vreau să zic. Acum, cinci ani diferenţă par să însemne mult, dar când unul ajunge la cincizeci şi patru şi celălalt la patruzeci şi nouă, nu mai contează deloc.
„Cranţ.“
Are un fel de distincţie, ceva de star de cinema, dar nu chiar la fel. Ca şi cum ar putea fi la Hollywood, dacă n-ar avea de muncit în folosul omeniri, dacă n-ar face voluntariat, dacă l-ar lăsa conștiința plină până la refuz de adevăr, de integritate şi de compasiune pentru cei fără adăpost.
„Cranţ.
Are păr castaniu lung şi ochi foarte frumoşi, de un verde-închis. Barba lui nerasă nu-i o fiţă, e nu ştiu cum să zic... aşa, de dur, dar nu numai. O barbă ca de vânător sau de constructor. Sau de dulgher. Sugerează că se pricepe să trăiască în aer liber. E o barbă ca de om venit de pe o insulă pustie, asta e.
„Cranţ.“
O geacă Patagonia8 bleumarin cu fermoar stă perfect pe el, i se înfăşoară în jurul torsului ca o... mă rog, ca o ceva. N-are umerii laţi, dar nici înguşti; blugii nu sunt mulaţi, dar nici largi; ghetele nu-i sunt curate, dar nici murdare.
17C este exact aşa cum trebuie să fie.
Este anomalia mea perfectă.
„Cranţ.“
S-ar părea că a terminat de fotografiat, pentru că lasă aparatul sub scaun şi scoate o carte. Cu părul, ghetele, geaca şi aparatul lui, pare exact genul de tip din nord-vest, pre-hipster dar post-grunge, care trebuie să mărturisesc că-mi place. Mijesc ochii şi încerc să văd ce citeşte, deşi nu cred sincer că aş putea reuşi...
La naiba!
Mă trag înapoi în scaun. Oare m-a văzut? Cred că m-a văzut.
„Cranţ.“
Trebuie să-mi păstrez mintea limpede...
„Cranţ.
... dacă vreau să-mi reuşească noul plan.
„Cranţ.“ (Părul ăla...)
Vom ajunge în Cincinnati cât ai clipi.
„Cranţ. Cranţ. Cranţ.“
Scutur punga de firimituri ca să mi-o golesc în gură, dar îmi nimeresc faţa şi părul. Slavă Domnului că scaunele au spătare înalte!
 
1Magazin de pălării. „Shoppe“ este varianta sudistă a cuvântului „shop“, care înseamnă magazin.
2Magazin de cizme.
3 Album audio al trupei americane Talking Heads lansat în octombrie 1980.
4 Mâncare tradiţională mexicană constând în diferite umpluturi înfăşurate într-o lipie din mălai.
5 Trib de nativi americani din sud-estul Statelor Unite.
6 Across the Universe, film britanic din 2007, dramă romantic muzicală care porneşte de la cântecele trupei Beatles. Actorul la care se face referire este Jim Sturgess.
7 Unul dintre membrii fondatori ai trupei Talking Heads.
8 Firmă americană de confecţii şi încălţăminte.
 
(fragment din Ținutul Țânțarilor, de David Arnold,  traducere din limba engleză și note de Iulia Arsintescu).
Vă recomandăm şi