E musai să citești cum bebelușa Ursula fentează sindomul morții subite.

          Era cufundată într-un somn straniu și agitat, când doctorul Fellowes a apărut dintr-odată lângă patul ei. Sylvie ședea de cealaltă parte a patului și o ţinea de mână, spunând: „Are pielea mov. La fel ca Bridget.“ Piele mov, suna destul de drăguţ, ca în Cartea mov cu basme. Vocea Sylviei se auzea ciudat, sugrumată și panicată, ca atunci când l-a văzut pe poștaș venind cu telegrama pe potecă, dar s-a dovedit că era doar o telegramă de la Izzie, felicitându-l pe Teddy de ziua lui. („N-are pic de minte“, a zis Sylvie.) Ursula nu putea să respire, dar simţea totuși mirosul parfumului mamei ei și îi auzea vocea murmurându-i duios la ureche, ca un zumzet de albină într-o zi de vară. Era prea istovită ca să mai deschidă ochii. Când Sylvie s-a ridicat de pe pat, Ursula a auzit foșnetul rochiei ei, urmat de un zgomot ca de fereastră care se deschide. „Vreau să îţi vină niţel aer“, a zis Sylvie, întorcându-se lângă Ursula și ţinând-o strâns lipită de bluza ei creponată, care mirosea frumos a apret de rufe și a roze. Fumul cu iz de foc de lemne plutea lin pe fereastră și umplea odăiţa din pod. Ursula auzea tropotul copitelor de cai, urmat de răpăitul cărbunilor din sacii pe care cărbunarul îi deșerta în magazia de cărbuni. Viaţa își urma cursul. O frumuseţe.

          O răsuflare, asta era tot ce-i trebuia, dar nu voia să vină.

          Și s-a făcut repede întuneric, întâi inamic, dar apoi prieten.

***

11 noiembrie 1918

          Totul pare familiar cumva.

          — Asta se numește déjà-vu, a zis Sylvie. Ca atunci când îţi joacă mintea feste. Mintea noastră este un mister de nepătruns.

          Ursula era sigură că își amintea cum stătea când era mică în cărucior sub copac.

           — Nu, a spus Sylvie. Nimeni nu ţine minte lucruri de când era bebeluș.

           Și totuși Ursula ţinea minte cum frunzele, aidoma unor mâini verzi nemaipomenite, fluturau parcă în adierea vântului și cum iepurașul argintiu atârnat de coviltirul căruţului se rotea și se răsucea în faţa ei. Sylvie a oftat.

          — Ursula, ai o imaginaţie prea bogată.

          Ursula nu știa dacă să ia asta drept un compliment sau nu, însă cu siguranţă era adevărat că adeseori se întâmpla să nu poată face diferenţa între ceea ce era real și ceea ce nu era real. Și frica teribilă – teroarea înfricoșătoare – pe care o purta tot timpul în lăuntrul ei. Întunecosul peisaj din adâncul fiinţei.

         — Nu te mai gândi la asemenea lucruri, i-a retezat-o Sylvie, când Ursula a încercat să-i explice. Caută să ai gânduri senine.

          Iar uneori, de asemenea, știa dinainte ce urma să spună o personă sau ce incident banal urma să se petreacă – bunăoară, atunci când cineva scăpa pe jos o farfurie sau arunca un măr și spărgea un geam de la o seră, ca și cum toate aceste lucruri s-ar mai fi întâmplat de nenumărate ori înainte. Cuvinte și expresii se repetau, ca un ecou în mintea ei, diverși străini i se păreau vechi cunoștinţe.

         — Orice om are senzaţii ciudate din când în când, a spus Sylvie. Nu uita, scumpete – gânduri senine.

         Bridget era mai dispusă să plece urechea la spusele ei, declarând că Ursula „vedea cu ochiul minţii“. Existau porţi între lumea aceasta și alte tărâmuri, spunea ea, dar doar anumiţi oameni aveau capacitatea de a trece prin ele. Ursula nu era convinsă că voia să se numere printre ei.

          Anul trecut, de Crăciun, Sylvie îi dăduse Ursulei o cutie frumos împachetată și legată cu fundă, așa că era greu să ghicești ce putea fi înăuntru.

         — Crăciun fericit, draga mea, i-a zis Sylvie.

         — Oh, ce bine, un serviciu de masă pentru casa păpușilor, a spus prompt Ursula, fiind imediat certată pe motiv că s-ar fi uitat dinainte la cadouri, pe furiș.

         — Dar n-am făcut așa ceva, se încăpăţâna ea să repete mai târziu, în bucătărie, de faţă cu Bridget care se căznea să prindă niște coroniţe de hârtie albă pe picioarele fără gheare ale gâștei fripte pentru masa de Crăciun.

         (Gâsca o făcea pe Ursula să se gândească la un om din sat, un flăcău de fapt, care rămăsese fără ambele picioare când explodase o mină pe front, la Cambrai.)

         — Nu m-am uitat la cadouri, pur și simplu am știut.

         — Ah, da, știu, a zis Bridget. Precis, tu ai al șaselea simţ.

          Doamna Glover, luptându-se cu prăjitura cu prune, a pufnit cu dispreţ. În opinia ei, și-așa cinci simţuri erau mai mult decât suficient, darămite să mai adaugi unul.

Viață după viață, Kate Atkinson

Colecția musai, Editura ART

2017