10 lucruri interesante pe care le vei afla din cărțile Sapiens și Meridiane

Cărțile Sapiens și Meridiane ale Editurii ART cuprind o sumedenie de informații și teme captivante pentru cititori cu gusturi și preocupări variate, dar care au un lucru în comun: iubesc să se documenteze, să aprofundeze un domeniu sau altul, să înțeleagă natura, lumea înconjurătoare, oamenii și diferite subiecte care țin de ştiinţele socio-umane, și totodată îi interesează și arta, istoria, spiritualitatea, explorările din realitate și cele care au loc în imaginație. Provocatoare, minuțioase, surprinzătoare, cu un limbaj ne-științific și adeseori însoțite de ilustrații, cărțile Sapiens și Meridiane vorbesc pe limba cititorilor exigenţi, pasionați de cunoaștere.

Am răsfoit o bună parte din noutățile publicate recent în colecțiile Sapiens și Meridiane ale Editurii ART pentru a descoperi câteva din poveștile adevărate și amănuntele uimitoare pe care le vei afla citind aceste volume. Am acoperit tematici diverse, din care poți alege tot ce-ți stârnește interesul și cheful de lectură: de la obiceiurile păsărilor la omul care fabrică ghețari, de la balaurul bondoc, o specie nouă de dinozaur descoperită în Transilvania, la viața misterioasă a leneșilor, de la aventurile lui Alexander von Humboldt la planurile abile ale unui escroc din lumea artei, dar și subiecte mai adânci cum ar fi dreptul de a purta armă în America și întrebări care îi preocupă pe oameni încă de la apariția internetului: vor dispărea cărțile tipărite? Oamenii vor citi mai puțin?

Omul Ghețarilor din Aventuri în Antropocen de Gaia Vince
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză de Laura Ciobanu)

Am venit în Ladakh ca să fac cunoștință cu un ins remarcabil, care se luptă cu încălzirea globală și câștigă. Cel căruia i se spune Omul Ghețarilor se îmbracă precum Clark Kent: pulover bej, pantofi comozi. Dar, spre deosebire de eroul din benzile desenate, el are 74 de ani. Mă invită în frumoasa locuință a familiei sale din sătucul Skarra, de lângă Leh, unde, într‑o încercare de a îmi vinde imaginea sa de „om obișnuit“, mi le prezintă pe soția și fiica lui și bem bizarul ceai cu unt, o specialitate locală, însoțită de o gustare constând în migdale și caise. 

Chewang Norphel însă nu este un sătean oarecare. El fabrică ghețari. 

Norphel ia un deșert aflat la mare altitudine și îl transformă într‑o întindere de gheață care le oferă irigații la momentul potrivit unora dintre cei mai săraci fermieri din lume. Până acum, de când s‑a pensionat din postul de inginer guvernamental, în 1995, a construit zece ghețari artificiali a căror apă alimentează circa 10 000 de oameni. Este greu de descris ce realizare extraordinară înseamnă asta. Într‑una dintre regiunile cele mai răvășite de schimbările climatice, Norphel, un inginer geolog, a creat, la propriu, apă din piatră seacă, dublând producția agricolă la fel de eficient ca și cum și‑ar fi pus o mantie și ar fi pornit, în zbor, să oprească încălzirea globală.

(...) Crearea de la zero a ghețarilor, uimitoare cum este, nu este chiar o noutate. E posibil ca oamenii să fi făcut asta încă din secolul al XII‑lea. Legenda spune că, atunci când Ginghis Han și războinicii săi mongoli au pus ochii pe zona care constituie acum nordul Pakistanului, sătenii le‑au zădărnicit înaintarea, ridicând ghețari care au blocat trecătorile muntelui. Practica „altoirii“ ghețarilor este cunoscută de secole în Baltistan, o regiune de etnici tibetani din munții Karakorum din Pakistan, unde oamenii se bazează integral pe apa ghețarilor pentru irigații. Tehnica are o componentă ritualică importantă și presupune tragerea unei bucăți de gheață dintr‑un așa‑zis ghețar „femeiesc“ (un ghețar aflat în mișcare rapidă) și a uneia dintr‑un ghețar „bărbătesc“ (un ghețar lent, presărat cu bolovani) și amplasarea lor într‑un loc anume ales, de obicei pe partea de nord a muntelui, la peste 4500 de metri. Gheața este amplasată în vârful bolovanilor și în ea se intercalează tărtăcuțe care îngheață și plesnesc, după care gheața „împerecheată“ este izolată cu un acoperământ din pânză de sac și talaș. Tehnici asemănătoare de amplasare a gheții deasupra unor bolovani printre care circulă curenți se utilizează și în Argentina, adesea în locuri umbrite, cum ar fi peșterile. Așa‑numiții „ghețari de stâncă“, în care stratul de gheață se formează din zăpada căzută, produc, la topire, o apă mai pură, care este adesea preferată celei provenite din ghețarii „autentici“, care conțin sedimente și se topesc într‑un debit lăptos. Recrearea ghețarilor pierduți din pricina încălzirii globale cauzate de omenire este o soluție ingenioasă la problemele reale cu care se confruntă satele din regiunile alpine și, poate pentru că impactul ei este local și discret, această tehnică de geoinginerie nu dă naștere controverselor. În țări mai bogate, ca Elveția, managerii stațiunilor de schi cheltuiesc deja mii de dolari pe zăpadă și gheață artificiale și pentru conservarea celei naturale, acolo unde ea există, cu ajutorul unor imense pături reflectorizante. În 2008, un profesor german a construit panouri înalte de 15 metri și late de trei ca să capteze și să reorienteze către ghețarul Ronului din Elveția vântul rece care sufla în josul muntelui. Dacă efectul se va dovedi durabil, are de gând să repete procesul și pentru ceilalți ghețari.

Insula Pinta și dieta cintezelor în Cintezele lui Darwin de Jonathan Weiner
(colecția Sapiens, 2024, traducere din limba engleză și note de Radu Filip)

Ca toate insulele înalte din Galápagos, Pinta are o pantă uimitoare. La poale se află un deșert de lavă pahoehoe neagră, cu tufișuri țepoase: straturi uscate și fierbinți de rocă golașă. Pe măsură ce urci panta, intri într‑un nor, iar umbra pădurii verzi începe să se simtă deasupra capului. Înălțimile sunt umede și răcoroase; solul este gros și moale sub picior, cu un așternut gros de frunze. În vârf, o pădure fermecată: cețoasă, verde, cu copaci acoperiți de mușchi, licheni, orhidee.

(...) În următoarele luni, el și asistentul au caroiat panta de sus până jos. Au constatat, spre marea lor uimire, că cintezele, în pofida suprapunerii teritoriului, nu se suprapun aproape deloc în ceea ce privește dieta. Pe Pinta, cintezele fuliginosa mănâncă semințe sub cerul liber, pe care le ciugulesc de pe terenul vulcanic tare și fierbinte, mai ales jos, lângă țărm. Însă difficilis zgârmă cu ghearele lor lungi în pătura de frunze căzute, mai ales în pădure, dau la o parte frunzele și pietricelele și scot cu ciocul păienjeni și melci, greieri și omizi. Fuliginosa mănâncă aproape numai semințe, difficilis abia se ating de ele

Dreptul de a purta armă în Cum să distrugi America în trei pași simpli de Ben Shapiro
(colecția Sapiens, 2024, traducere din limba engleză și note de Gabriel Tudor)
 

Dezintegraționiștii își justifică dorința de a îndepărta armele de foc din societatea americană spunând că susținătorii dreptului de a purta armă încalcă dreptul la viață al altor oameni și că această cultură a armelor este pe cale să instaureze un „drept de a ucide“, mai curând decât unul de autoapărare. Studenții activiști din Parkland, o școală din Florida terorizată de un trăgător care a provocat un masacru în 2019, s‑au adunat sub deviza „Marșul pentru viețile noastre“, pledând pentru „un control asupra armelor de foc impus de bunul‑simț“, fără să propună nici măcar o singură politică în stare să fi prevenit carnajul de la Parkland. Barack Obama a sugerat că dreptul de a purta arme de foc îi privează pe alți americani de „dreptul lor de a se aduna în mod pașnic“, de „dreptul lor la viață, libertate și căutarea fericirii“.Organizația Amnesty International afirmă: „Dreptul de a trăi liber, fără violență, discriminare și frică a fost înlocuit de un sentiment de îndreptățire în a poseda o gamă de arme letale practic nelimitată.“

Rezultatul a fost previzibil: o mișcare vizând eliminarea totală a dreptului de a purta arme de foc. Unul dintre cei care au concurat (fără succes) pentru a fi desemnat candidatul de­mocraților la alegerile prezidențiale din 2020, Beto O’Rourke, un politician reprezentativ pentru Partidul Democrat, s‑a exprimat la modul cel mai clar în această privință, la un miting electoral din 2019, în ovațiile delirante ale susținătorilor săi: „La naiba, da, vă vom lua armele, și AR‑15, și AK‑47.“ Ulterior, O’Rourke va sugera că o asemenea politică nu ar necesita dezarmarea cetățenilor de către poliție, dar nu a fost în stare să explice cum urma să „ia“ armele fără să apeleze la forță. Ceilalți candidați democrați au ovaționat gestul îndrăzneț al lui O’Rourke. Chiar și mulți democrați care neagă intenția lor de a confisca armele fac trimitere adesea la legea prin care cetățenii australieni au fost obligați să predea armele de foc guvernului, ca model. 

Chiar întrebările puse de dezintegraționiști trădează punctul lor de vedere împotriva drepturilor. Ei repetă constant același refren: de ce ai nevoie de un încărcător atât de mare, de un pat al armei de o anumită culoare, de o cătare cu un anumit design? Warren scria în 2012: „Nimeni nu are nevoie de arme de asalt de nivel militar pentru a vâna și nimeni nu are nevoie de încărcător de înaltă capacitate, în genul lui Rambo, pentru a‑și proteja familia de intruși.“ Guvernatorul statului New York, Andrew Cuomo, afirma în 2013: „Este simplu. Nimeni nu vânează cu arme de asalt. Nimeni nu are nevoie de zece gloanțe pentru a împușca un cerb. Și prea mulți oameni nevinovați au murit deja. Puneți capăt nebuniei chiar acum!“ Lăsând deoparte caracterizarea greșită a utilizării armelor, evidentă în aceste declarații – de fapt, AR‑15 e una dintre cele mai comune arme pentru apărarea locuinței –, inversarea sensului argumentării este uimitoare. Strict vorbind, nimeni nu are nevoie de ziare; nimeni nu are nevoie de biserici. Mai degrabă suntem atașați de ambele. Mai important, avem drepturi care există de dinainte ca guvernul să ia ființă. Guvernul trebuie să demonstreze în mod concret și credibil de ce este nevoie ca el să încalce aceste drepturi, iar asta necesită găsirea de soluții problemelor, un proces pe care dezintegraționiștii l‑au evitat cu înverșunare, de vreme ce ei rareori au dovezi în sprijinul opiniilor lor vizând controlul armelor. Nu noi trebuie să demonstrăm de ce avem nevoie de drepturile noastre.

Limbajul și intelectul  ● Diferența dintre naturalist și omul de știință în Cartea speranței de Jane Goodall, Douglas Abrams, Gail Hudson
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză de Renata Ungureanu)

Jane este un amalgam rar de calități – o combinație între o savantă, neclintită în ambiția sa de a înfrunta realitatea dură, și o persoană care caută să înțeleagă cele mai profunde enigme ale vieții umane. 

— Ca om de știință…, am început eu. 

— Mă consider mai degrabă naturalistă, m‑a corectat ea. 

— Care este diferența? 

Mereu am presupus că naturalistul este un om de știință care petrece mult timp pe teren. 

— Naturalistul, a zis Jane, caută minunile naturii: ascultă vocea naturii și încearcă să învețe cât mai multe de la ea, să o înțeleagă. Pe când un om de știință se concentrează mai mult pe fapte concrete și are dorința de a cuantifica. Omul de știință își pune întrebări de genul: „Cum se adaptează acest organism? Cum contribuie la supraviețuirea speciei?“ Ca naturalist, trebuie să ai empatie și intuiție, dar și dragoste, să urmărești un stol de grauri, de exemplu, și să rămâi uimit de nemaipomenita agilitate a acestor păsări. Cum reușesc să zboare cu miile, în stoluri, fără să se atingă între ele, cum pot rămâne totuși în formațiuni atât de strânse, plonjând și întorcându‑se toate laolaltă, de parcă ar fi o singură ființă? Și, până la urmă, de ce fac asta – ca să se distreze? În semn de bucurie? a spus Jane privind în sus, spre graurii închipuiți, în timp ce mâinile îi dănțuiau ca un stol de păsări brăzdând cerul.

***

— Bun, și‑atunci (...) de ce creierul uman a evoluat mai mult decât al cimpanzeului? 

— Datorită limbajului, a răspuns Jane, anticipându‑mi următoarea întrebare. La un moment dat în evoluția noastră, am dezvoltat această abilitate de a comunica prin cuvinte. Faptul că ne‑am însușit limbajul, cu toate aspectele sale complexe, ne‑a permis să învățăm și să‑i învățăm și pe alții despre lucruri abstracte sau care nu (mai) sunt prezente. Avem acum capacitatea de a transmite înțelepciunea acumulată în urma succeselor și greșelilor din trecut. Și ne‑am putea face planuri pe termen îndelungat. Dar cel mai important lucru este că ne‑am putea strânge laolaltă – oameni din medii diferite, cu pregătiri diferite – pentru a dezbate tot felul de probleme. Am fost surprins s‑o aud pe Jane spunând că limbajul a dus la dezvoltarea explozivă a intelectului uman. Iar aceasta deoarece, în timp ce mă documentam pentru acest dialog despre speranță, am descoperit că limbajul, stabilirea obiectivelor și speranța par să se producă toate în aceeași regiune a creierului – cortexul prefrontal, care se află chiar sub frunte și reprezintă cea mai recent dezvoltată parte a creierului uman. Porțiunea aceasta este simțitor mai mare la oameni decât la alte primate superioare. Am discutat o vreme despre toate realizările omenirii, adică despre proiectarea unor mașinării capabile să ne transporte prin aer și prin apele adânci ale oceanului, despre tehnologia care ne permite să comunicăm aproape instantaneu cu oameni aflați de cealaltă parte a globului. 

— E ciudat, dar putem trage concluzia că intelectul uman, deși uimitor de complex, este totuși răspunzător pentru haosul de‑acum, am spus eu. Același intelect uluitor a produs o mulțime de dezechilibre în lume. N‑ar fi de mirare dacă unii ar spune că tocmai intelectul uman este cea mai mare greșeală a evoluției – o greșeală care amenință acum toată viața de pe planetă. 

— Da, am stricat mult lucrurile, fără doar și poate. Numai că asta s‑a întâmplat din cauza modului în care ne‑am folosit intelectul, nu a intelectului în sine. Amestecul de lăcomie, ură, teamă și sete de putere ne‑a determinat să ne folosim intelectul în moduri greșite. Însă vestea bună este că aceeași minte, îndeajuns de deșteaptă încât să creeze arme nucleare și inteligență artificială, este capabilă să inventeze și modalități de a vindeca suferința pe care am cauzat‑o bietei și bătrânei noastre planete. Și, într‑adevăr, acum, că am devenit mai conștienți de răul pe care l‑am făcut, am început să ne folosim creativitatea și inventivitatea în direcția corectă. Există deja soluții inovatoare în acest sens, printre care energia regenerabilă și agricultura regenerativă, permacultura, cu toată diversitatea ei, trecerea la o dietă bazată pe plante și multe altele, toate dirijate spre crearea unui nou mod de a trăi.
 

Sunt lectura și scrisul amenințate cu dispariția? în Inevitabilul de Kevin Kelly
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea)

Oamenii Cărții preferă soluțiile consacrate prin lege, în vreme ce Oamenii Ecranului preferă tehnologia ca soluție la toate problemele. Adevărul este că suntem într‑o tranziție, iar  coliziunea dintre cultura cărților și cea a ecranelor apare și în interiorul nostru ca indivizi. Dacă ești o persoană modernă  educată, trăiești un conflict între cele două moduri. Această tensiune este noua normă. Totul a început odată cu primele ecrane care ne‑au invadat camerele de zi cu 50 de ani în urmă: ecranele mari, pătrățoase și calde ale televizoarelor. Aceste altare pâlpâitoare au redus timpul pe care îl petreceam citind  încât, în următoarele decenii, părea că lectura și scrisul și‑au găsit sfârșitul. Pedagogii, intelectualii, politicienii și părinții din ultima jumătate de secol au fost profund îngrijorați că generația TV va fi incapabilă să scrie. Ecranele erau învinovățite pentru o listă uimitoare de tare sociale. Dar, bineînțeles, am continuat cu toții să ne uităm la ele. Și o vreme a părut, într‑adevăr, că nimeni nu scria sau nu putea să scrie, iar  numărul cititorilor a scăzut de la un deceniu la altul. Dar, spre surpriza tuturor, ecranele moderne, interconectate și ultrasubțiri ale monitoarelor, noile televizoare de la începutul  secolului XXI, au lansat o epidemie a scrisului care continuă  să se răspândească. Intervalul de timp pe care oamenii îl  petrec citind aproape că s‑a triplat din 1980 până astăzi. În 2015, au fost adăugate peste 60 de trilioane de pagini la  World Wide Web, iar numărul total crește cu câteva miliarde  pe zi. Fiecare dintre aceste pagini a fost scrisă de cineva. În momentul de față, cetățeni obișnuiți scriu 80 de milioane de postări pe zi. Folosindu‑și degetele mari în loc de stilouri, tinerii din întreaga lume scriu, cu ajutorul telefoanelor, 500 de milioane de mesaje pe zi. Un număr și mai mare de ecrane continuă să mărească volumul lecturii și al scrisului. Rata alfabetizării în Statele Unite a rămas neschimbată în ultimii 20 de ani, dar cei care știu să citească scriu și citesc mai mult. Dacă punem la socoteală crearea tuturor cuvintelor de pe toate  ecranele, scrii mult mai mult pe săptămână decât bunica ta, indiferent unde locuiești. 

Pe lângă citirea cuvintelor de pe o pagină, acum citim cuvinte care plutesc non‑liniar în versurile unui videoclip sau se derulează în genericul unui film. Putem citi bule de dialog,  în care apar cuvintele rostite de un avatar în realitatea virtuală, putem da click pe etichetele obiectelor dintr‑un joc video sau putem descifra cuvintele dintr‑o diagramă online. Ar trebui  să denumim această activitate, în mod adecvat, mai degrabă „vizualizare“ decât citit. Include citirea cuvintelor, însă totodată urmărirea lor și lectura imaginilor. Noua activitate are caracteristici inedite. Ecranele sunt mereu în funcțiune. Nu încetăm nicio clipă să ne uităm la ele, spre deosebire de felul  în care stăteau lucrurile în cazul cărților. Această nouă platformă este foarte vizuală și treptat îmbină cuvintele cu imaginile în mișcare. Pe ecran, cuvintele țâșnesc de colo‑colo și plutesc peste imagini, servind ca note de subsol sau adnotări, conectându‑se cu alte cuvinte sau imagini. Am putea spune  că noul mediu este ca o carte la care ne uităm sau ca un program de televiziune pe care îl citim. 

În ciuda acestei renașteri a cuvintelor, Oamenii Cărții se tem, în mod rezonabil, că în curând cărțile – și, drept urmare, lectura și scrisul clasic – vor pieri ca normă culturală. Dacă se întâmplă acest lucru, cine va mai adera la raționalitatea liniară încurajată de lectura cărților? Cine va da curs regulilor, dacă respectul față de tomurile de legi s‑a diminuat, urmând să fie înlocuit de linii de cod care încearcă să ne controleze comportamentul? Cine va mai plăti autorii să scrie, când aproape totul este disponibil gratuit pe ecranele pâlpâitoare? Se tem că doar bogații vor citi cărți pe hârtie. Poate că doar puțini vor acorda atenție înțelepciunii de pe paginile lor. Poate că și mai puțini vor plăti pentru ele. Ce poate înlocui stabilitatea unei  cărți în cultura noastră? Vom abandona pur și simplu vastul  fundament textual al civilizației noastre actuale? Vechiul mod de lectură – nu cel nou – a avut un rol esențial în crearea lucrurilor pe care le prețuim cel mai mult în societatea noastră: alfabetizarea, gândirea rațională, știința, corectitudinea,  primatul legii. Ce se va întâmpla cu toate acestea odată cu supremația ecranului? Ce se va întâmpla cu cărțile?  Soarta cărților merită investigată în detaliu, deoarece  cărțile sunt primele suporturi care vor fi transformate de ecran. Mai întâi, ecranul va transforma cărțile, apoi va modifica bibliotecile, apoi va preschimba filmele și materialele video, apoi va perturba jocurile și educația și, în cele din urmă,  va schimba totul.

Aventurile lui Alexander von Humboldt, eroul uitat al științei în Inventarea naturii de Andrea Wulf
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză de Alfred Neagu)

Considerat de contemporani drept cel mai vestit om din lume după Napoleon, Humboldt a fost, într‑adevăr, unul dintre cei mai fascinanți și influenți oameni ai vremii sale. S‑a născut în 1769 într‑o familie bogată de aristocrați din Prusia, dar a renunțat la viața plină de privilegii pentru a descoperi de unul singur cum funcționează lumea. Pe când era încă tânăr, a pornit într‑o expediție de explorare a Americii Latine, expediție care a durat cinci ani, riscându‑și de multe ori viața, dar întorcându‑se cu o nouă viziune asupra lumii. A fost o călătorie care i‑a marcat viața și modul de gândire și care l‑a transformat într‑o legendă în lumea întreagă. A locuit în orașe precum Paris și Berlin, dar se simțea ca la el acasă și pe cele mai izolate brațe ale fluviului Orinoco sau în stepele kazahe de la granița Rusiei cu Mongolia. În cea mai mare parte a lungii sale vieți, a fost ambasadorul lumii științifice; a scris vreo 50 000 de scrisori și a primit cel puțin de două ori pe‑atâtea. Humboldt socotea că întotdeauna cunoașterea trebuie împărtășită, că schimbul de informații trebuie să fie permanent și disponibil tuturor. 

Totodată, era un om al contradicțiilor. Era un critic vehement al colonialismului și sprijinea ideile revoluțiilor din America Latină, fiind totuși șambelan la curțile a doi regi prusaci. Admira Statele Unite pentru ideile de libertate și egalitate și nu a încetat niciodată să le critice pentru nereușita lor de a aboli sclavia. Spunea că este „pe jumătate american“ , în timp ce compara America cu „o tornadă carteziană care mătură totul și lasă în urmă un peisaj plin de monotonie“ . Avea încredere în sine, dar mereu jinduia să dobândească aprobarea celorlalți. Era admirat pentru vastitatea cunoștințelor sale, dar și temut pentru limba sa ascuțită. Cărțile lui au fost publicate în zeci de limbi și erau atât de căutate, încât cititorii îi mituiau pe librari pentru a fi cei dintâi care primeau exemplarele și, cu toate astea, Humboldt a murit sărac. Era plin de sine, dar și capabil să‑și dea ultimul bănuț unui tânăr om de știință care se lupta cu greutățile vieții. Viața lui a însemnat nenumărate călătorii și muncă neostoită. Voia mereu să încerce ceva nou și, după cum singur spunea, „ideal ar fi fost să facă trei lucruri în același timp“. 

Humboldt era renumit pentru cunoștințele sale și gândirea științifică, dar nu era un savant cerebral. Nu s‑a mulțumit să rămână în cabinetul său ori printre cărți, ci s‑a avântat în aventuri reale, supunându‑și trupul unor încercări la limita rezistenței. S‑a aventurat în adâncul lumii misterioase din pădurile tropicale ale Venezuelei, s‑a târât pe crestele înguste ale înălțimilor amețitoare din Anzi doar pentru a vedea flăcările din adâncul unui vulcan activ. Chiar și la șaizeci de ani străbătea mai bine de 16 000 de kilometri spre cele mai îndepărtate colțuri ale Rusiei, depășindu‑și mai tinerii tovarăși de drum. Era fascinat de instrumente științifice, de măsurători și de observații, dar, în același timp, se simțea mânat de un sentiment de uimire și de admirație. Desigur, natura trebuia măsurată și analizată, dar era convins că reacția noastră în fața lumii naturale trebuie să fie bazată pe simțuri și emoții. Voia să stârnească „dragostea față de natură“. Într‑o perioadă când alți oameni de știință erau în căutarea legilor universale, Humboldt scria că natura trebuie percepută cu ajutorul simțurilor.

Misterele din viața leneșilor în Adevăruri nebănuite despre animale: O menajerie a celor neînțeleși de Lucy Cooke
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză de Roxana Aneculăesei)

Beebe le‑a auzit cântecele de dragoste, dar nu i‑a văzut niciodată împerechindu‑se. În ciuda țipetelor stridente de curtare, reușesc să‑și țină ascunsă viața sexuală, motiv pentru care aceasta a devenit subiectul multor mituri. Circulă un zvon pe internet potrivit căruia leneșii ar fi atât de lenți, încât ar avea nevoie de douăzeci și patru de ore pentru a se împerechea. Nu este adevărat. Din postura primului om care a reușit să‑i filmeze în timp ce se împerechează, pot afirma că actul este surprinzător de rapid și de atletic. Masculul se apropie de femelă și, după ce afișează mai multe posturi bombastice, termină totul în câteva secunde. Se pare că sexul este singurul lucru pe care leneșii îl fac repede. 

Nu sună prea romantic, dar are sens. Actul de împerechere îi expune pe leneși la prădători, așa că totul trebuie să termine cât mai repede. În plus, prelungirea acțiunii ar presupune irosirea mult prea prețioasei energii. Acestea fiind spuse, leneșii pe care i‑am observat eu s‑au împerecheat de mai multe ori într‑o singură după‑amiază, cam o dată la o jumătate de oră; după fiecare act, masculul lua o pauză ca să mănânce frunze de cecropia și să tragă un pui de somn. 

Cel mai controversat aspect legat de anatomia leneșilor este chiar și mai intim: privește modul lor neobișnuit de a defeca. Acest animal atât de inactiv și care se hrănește cu frunze are uimitorul obicei de a coborî din copac pentru a‑și face nevoile pe sol. Este o procedură foarte lentă și ritualică, în care îmbrățișează baza copacului și începe să‑și scuture dosul pentru a săpa, cu ajutorul micii sale cozi, o gaură în pământ în care să‑și facă treburile. Apoi, adulmecă bine, acoperă gaura cu frunze și începe să urce înapoi în copac. După o pauză de cinci până la opt zile, trece din nou prin această rutină. 

Acest ritual extravagant este atât de important pentru leneși, încât reprezentanții rezervației din Costa Rica învață puii orfani să‑și facă nevoile în găuri special amenajate. Claire, cea care este responsabilă de acest lucru, nu seamănă deloc cu leneșii. Mare parte din viața ei a lucrat cu deținuții dintr‑o închisoare de maximă securitate din Statele Unite. În plus, debordează de energie. După ce s‑a pensionat anticipat, a fondat un adăpost pentru leneși și îi învață pe pui „dansul ușurării“ cu seriozitatea la care te aștepți din partea cuiva obișnuit să lucreze în condițiile stresante dintr‑un penitenciar. Claire mi‑a arătat cum poți să‑ți dai seama când anume își face un leneș nevoile după figura lui extaziată. Faimosul zâmbet al leneșilor „devine ceva mai larg, iar ei parcă intră în altă lume“, mi‑a explicat ea (un sentiment pe care îl putem înțelege cu toții). 

Ritualul de defecare le aduce satisfacție leneșilor, dar presupune și anumite dezavantaje: greaua coborâre la sol consumă multă energie și are riscurile ei. Odată ce părăsesc adăpostul din copaci, își pierd mantia de invizibilitate și sunt expuși la prădătorii de la nivelul solului cu vedere ascuțită precum jaguarul. Se estimează că mai mult de jumătate dintre leneși mor în timp ce‑și fac nevoile. Este ciudat că aceste animale, care‑și petrec întreaga viață încercând să se ascundă și care sunt perfect adaptate traiului în copac, născându‑se, împerechindu‑se și murind acolo, nu defechează pur și simplu direct de acolo sus, așa cum fac maimuțele.

Incredibila bibliotecă a lui Fernando Columb în Catalogul cărților naufragiate. Fiul lui Columb și aventura bibliotecii universale de Edward Wilson-Lee
(colecția Meridiane, 2023, traducere din limba engleză și note de Claudia Popa)

Oricât de ciudat ar părea, Fernando considera că scopul principal al bibliotecii este compilarea celor trei mari cataloage care serveau ca ghid pentru colecția sa, Cartea epitomelor, Cartea materiilor și proiectul său final, Tabelul de autori și științe, despre care voi vorbi în continuare. Totul pare o nebunie – strângerea acestei colecții infinite, doar pentru a o ține sub cheie și a crea liste pe baza ei –, însă Fernando voia să distribuie copii ale acestor cataloage în întreaga Spanie. După cum reiese din mărturia ultimului său bibliotecar, cititorul Cărții epitomelor și al Cărții materiilor nu stă în bibliotecă, ci într‑un loc îndepărtat, unde nu are acces la prea multe cărți. Distribuirea acestor cataloage ar ajuta cititorii să exploreze colecția bibliotecii de la distanță, folosind Cartea materiilor pentru a căuta cuvintele‑cheie și Cartea epitomelor pentru a parcurge mai multe volume dintr‑odată, separând informația de interes de cea irelevantă. 

Proiectul lui Fernando este cu adevărat greu de cuprins. În timp ce majoritatea bibliotecilor din acea perioadă – și din cea imediat următoare – nu erau decât niște depozite de cărți, Fernando a conceput un sistem prin care să aducă pe malurile fluviului Guadalquivir cunoștințele întregii omeniri, pe care urma să le proceseze prin alcătuirea de indexuri și epitome; ulterior, rămânea să le redistribuie, creând în felul acesta o rețea prin care vastul domeniu al cuvântului tipărit putea fi accesat. Oricât de bune erau aceste măsuri, și‑a dat seama Fernando, ele nu‑i puteau ajuta decât pe cei care deja știau ce carte caută, permițându‑le să găsească un titlu în catalog sau un cuvânt‑cheie în Cartea materiilor. Utilizarea bibliotecii pentru a descoperi lucruri noi era cu totul altceva. (....) Drept urmare, Fernando și asistenții săi se vor ocupa cu reorganizarea colecției în funcție de un ultim catalog, Tabelul de autori și științe, care ordonează cărțile în funcție de temele tratate, încercând să împartă biblioteca în secțiuni ușor de gestionat.

Ordonarea cărților pare să fie amenințată de solipsism, de pericolul de a nu spune nimic despre lumea din afara bibliotecii, ci doar despre bibliotecar, însă Tabelul de autori și științe mai avea un rol ingenios. Spre deosebire de alte cataloage menite să îndrume vânătorul de cărți în explorarea colecției, Tabelul nu era un volum gros și greu. De fapt, nici măcar nu era o carte. Consta în peste zece mii de foi de hârtie, fiecare „însemnată“ cu hieroglifele lui Fernando, cu ajutorul cărora puteau fi aflate, dintr‑o singură privire, numeroase informații despre cartea respectivă, precum și o multitudine de alte detalii, precum titlul și autorul, subiectul tratat și informațiile editoriale. Ceea ce noi putem recunoaște astăzi imediat ca fiind un catalog cu fișe bibliografice, pe atunci era mai degrabă un mister de neelucidat, având să mai treacă zeci de ani până când acest sistem să fie folosit în altă parte. Nu ar trebui să lăsăm propria experiență cu privire la cataloagele cu fișe – din dulapurile care emană aroma vanilată a hârtiei vechi, neglijate de mult timp în favoarea computerelor care ne sunt acum la îndemână – să ne împiedice să înțelegem cât de uluitor și inovator a fost acest instrument. Acest index cu fișe – Tabelul de autori și științe – aducea posibilități infinite de ordonare, putând fi reconfigurat la nesfârșit pentru a se plia pe nevoile utilizatorului, care putea ordona cărțile după un criteriu sau altul, în funcție de necesitățile sale. Trebuie precizat că acest lucru se întâmpla cu un secol și jumătate înainte ca filozoful Gottfried Leibniz, în procesul de organizare a Bibliotecii Regale din Hanovra, să‑și dea și el seama că „unul și același adevăr poate fi exprimat de obicei în mai multe moduri“ și să creeze un sistem pe care l‑a numit scrinium litteratum, un fel de repozitoriu sau de „scrin cu fișe“, care îi oferea posibilitatea să rearanjeze fișele bibliografice în așa fel încât să se potrivească cu firul gândurilor sale.

Balaur bondoc din Transilvania în Începutul și sfârșitul dinozaurilor. O nouă istorie a unei lumi de mult pierdute de Steve Brusatte
(colecția Sapiens, 2023, traducere din limba engleză și note de Teodor Marian Ionașcu și Renata Ungureanu)

Cu cât priveam mai atent acele oase, cu atât Mark și cu mine eram mai uimiți. Mátyás descoperise, într‑adevăr, un dinozaur! Să fi fost numai atât și tot ar fi fost o surpriză uriașă, pentru că România este faimoasă pentru dinozaurii ei, care au trăit chiar la sfârșitul erei cretacice, în timpul celor câteva milioane de ani dinaintea prăbușirii pe Pământ a uriașului asteroid care l‑a transformat pentru totdeauna. Acești dinozauri transilvăneni au fost descoperiți de aristocratul Franz Nopcsa, un baron veritabil, care a studiat fosilele în timp ce spiona pentru Imperiul Austro‑Ungar și complota să fie înscăunat ca rege al Albaniei. Dar Nopcsa nu a găsit niciodată un dinozaur ca acela descoperit de Mátyás. Dinozaurul lui Mátyás era „miniatural“, de‑abia dacă atingea dimensiunile unui pudel, avea picioare robuste, membre superioare lungi și corp îndesat. Evident, era un dinozaur din grupul teropodelor – o carnivoră foarte asemănătoare cu faimosul velociraptor din filmul Jurassic Park. 

I‑am transmis verdictul nostru lui Mátyás, iar el ne‑a invitat în România să studiem împreună acel dinozaur. Am măsurat și fotografiat oasele de raptor, stabilind că aparțineau unei specii cu totul noi, pe care mai târziu am denumit‑o Balaur bondoc. Cum ar veni, „dragonul îndesat“, o denumire inspirată de folclorul românesc

(...) Nimeni dintre cei care au studiat dinozaurii, care au colecționat oasele lor sau care au avut preocupări în ce‑i privește nu i‑a semănat lui Franz Nopcsa von Felső‑Szilvás. Să‑i spunem, mai bine, baronul Franz Nopcsa von Felső‑Szilvás, căci a fost un aristocrat get‑beget care dezgropa oase de dinozaur. El pare să se fi născut din închipuirea unui romancier nebun, fiind un personaj atât de straniu și de excentric că nu putea fi decât zămislirea imaginației. Dar nu, baronul a existat în carne și oase – un dandy flamboaiant și un geniu tragic, ale cărui expediţii în căutare de dinozauri prin Transilvania nu erau decât pauze în nebunia reprezentată de viața lui „obișnuită“. Serios vorbind, Dracula a fost mic copil pe lângă baronul dinozaurilor!

(...) Nopcsa a continuat să colecționeze dinozauri transilvăneni de‑a lungul vieții, făcând din când în când câte o pauză, când i se solicitau serviciile în Albania. I‑a și studiat, fiind unul dintre primii oameni care a încercat să înțeleagă viața reală a dinozaurilor, fără a se limita la clasificarea oaselor fosilizate. A dat dovadă de geniu în interpretarea fosilelor – nu i‑a trebuit mult ca să‑și dea seama cât de aparte erau cele găsite în ținuturile sale. (...) La început, Nopcsa a crezut că oasele aparțineau unor pui, dar când le‑a pus la microscop, a constatat că aveau structura caracteristică oaselor de adult. Nu exista decât o singură explicație plauzibilă: dinozaurii transilvăneni erau niște versiuni miniaturale. 

Nopcsa bănuia că dinozaurii erau mici tocmai din cauza habitatului lor insular. A pornit de la o idee pe care tot mai mulți biologi ai vremii o susțineau, pe baza studiilor asupra speciilor moderne care trăiau pe diverse insule și a fosilelor neobișnuit de mici de mamifere, descoperite undeva în mijlocul Mediteranei. Teoria susținea că insulele sunt asemănătoare unor laboratoare ale evoluției, fiindcă aici unele dintre regulile care guvernează în mod obișnuit teritoriile mari nu mai funcționează. Insulele sunt izolate, așa că doar unele specii reușesc să ajungă pe ele de pe continent și asta cu totul întâmplător, fiind purtate de vânt sau de bușteni plutitori. Pe insule, spațiul este restrâns, există mai puține resurse, prin urmare, unele specii nu au cum să se dezvolte prea mult. Când insulele s‑au desprins din marile suprafețe continentale, plantele și animalele lor au putut să se dezvolte într‑o nemaipomenită izolare, ADN‑ul lor ajungând să se diferențieze de cel al rudelor de pe continent. Fiecare generație rezultată din încrucișări selective a devenit tot mai aparte. Așa își explica Nopcsa dimensiunile reduse și aspectul ciudat ale dinozaurilor lui insulari.

Cercetările ulterioare au arătat că Nopcsa avusese dreptate; dinozaurii săi pitici sunt considerați azi o ilustrare perfectă a acțiunii „efectului de insularizare“. Altfel, soarta nu a fost tocmai blândă cu baronul. Austro‑Ungaria s‑a aflat de partea învinşilor în Marele Război, așa că Transilvania a revenit unuia dintre câștigători, România. Nopcsa și‑a pierdut pământurile și castelul, tentativa neinspirată de a‑și cere înapoi moșia aducându‑i o bătaie soră cu moartea ce i‑a fost administrată de un grup de țărani, care l‑au lăsat aproape fără suflare undeva la o margine de drum. Nemaiavând banii care să‑i permită să‑și continue viața de huzur cu care fusese obișnuit, Nopcsa a acceptat, fără prea multă tragere de inimă, funcția de director al Institutului Maghiar de Geologie din Budapesta. Însă viața de birou nu era de el și, la scurt timp, și‑a dat demisia. Și‑a vândut fosilele și s‑a mutat în Viena împreună cu Doda, ruinat și copleșit de o neagră melancolie, pe care astăzi am numi‑o cel mai probabil depresie. Într‑un sfârșit, a hotărât să pună punct. În aprilie 1933, fostul baron i‑a strecurat iubitului său niște somnifere în ceai. Când Doda a adormit, Nopcsa l‑a ucis cu un glonț, după care a întors arma și asupra sa…

Povestea unei escrocherii care a schimbat istoria artei moderne în Falsificatorii de Aly Sujo și Laney Salisbury
(colecția Meridiane, 2024, traducere din limba engleză de Gabriel Tudor)

Alte cunoștințe de‑ale lui i‑au sfătuit pe reporteri să fie precauți, să nu semneze nimic în prezența lui Drewe și să nu lase documente semnate în preajma lui. Oricine a avut vreodată legătură cu el a avut de suferit, spuneau ei. Era un fel de Hannibal Lecter înarmat cu stilou și pensulă. 

Nu există nicio îndoială că Drewe a fost mereu un mincinos convingător și desăvârșit. Fără să fie profesioniști în domeniul sănătății mintale, mulți polițiști care au stat de vorbă cu el l‑au considerat întruchiparea perfectă a mitomanului. Uneori, mitomanii sunt descriși ca fiind „înveliți“ emoțional în sinele pe care și l‑au imaginat, un fel de „origamiști“, după termenul japonez pentru figurile animaliere create din hârtie pliată. „Origamistul“ reflectă o deficiență apărută în copilărie, susțin psihologii. Dacă această deficiență trece neobservată de părinți – dacă respectivul copil nu este nici răsplătit, nici iubit –, el poate „deveni“ o altă persoană, pentru a căuta atenția și laudele care i‑au fost refuzate. 

Unii psihologi cred că mitomanii nu se pot abține, că manifestă un impuls incontrolabil de a înșela și păcăli. Minciunile li se rostogolesc pur și simplu din gură. Ei conectează ideile din mers și asamblează minciuni stridente într‑un întreg credibil. Escrocii de geniu și mincinoșii patologici, cu poveștile lor inconsecvente privitoare la educație și la trecutul familial, sunt capabili, totodată, să citească mințile celor din jur, înțelegând mai bine ca alții vulnerabilitățile psihologice. Reușesc să‑și suprime și să‑și controleze sentimentele și să‑și ascundă cu succes nervozitatea. Multe personalități contrafăcute posedă, în același timp, abilități verbale uimitoare și pot minți fără să se inhibe. Adesea, mitomanii au cel puțin o altă trăsătură în comun: manifestă ranchiună față de establishment. 

Există mai multe dovezi că mitomania este de natură genetică și poate fi transmisă de la o generație la alta. În cursul unui studiu publicat în 1995 în British Journal of Psychiatry, cercetătorii au intervievat 108 angajați ai unei agenții de recrutare specializate în găsirea de slujbe temporare, pe care i‑au întrebat despre trecutul lor profesional și familial. După ce le‑au studiat cu atenție trecutul, investigatorii au descoperit că 12 dintre cei 108 intervievați își inventaseră o bună parte din istoria personală și profesională, recunoscând că au mințit adeseori. După ce cei 12 mincinoși au acceptat să li se scaneze creierul, s‑a descoperit că, în cazul lor, cortexul prefrontal conținea cu 25% mai multă materie albă decât la persoanele obișnuite. Materia albă servește ca sistem de transmitere a informațiilor și, potrivit studiului, această capacitate suplimentară de conectare explică abilitatea mincinosului de a fabula în mod convingător, de a spune povești fără să se poticnească și de a debita narațiuni imaginare fără nicio fisură logică.